Stefan cel Mare

Cele mai favorabile luni din viața lui Ștefan cel Mare au fost decembrie și ianuarie (23–26 ianuarie 1465 cucerește Chilia; 15 decembrie 1467 îl învinge pe Matei Corvin la Baia; 10 ianuarie 1475 – victoria de la Vaslui etc.), iar cele mai nefaste luni din viața lui au fost iunie și iulie (26 iulie 1462, a fost rănit la Chilia; 5 iunie 1463 – căsătorie fericită cu Eudochia din Kiev, însă de scurtă durată, deoarece iubita soție moare la scurt timp, la 25 noiembrie 1467; 26 iulie 1476 – înfrângerea de la Valea Albă–Războieni; 14 iulie 1484 – turcii cuceresc definitiv Chilia; 2 iulie 1504 – moare).
A organizat, consolidat și modernizat oastea mare țărănească (constituită din 40 000 de oameni) și oastea cea mică de curteni (12 000 de călăreți), dotând-o cu tunuri. Totodată, menținea o legătură afectivă cu militarii. După fiecare victorie, la intrarea în cetatea Suceava, organiza o ceremonie numită „ospățul domnesc”, în acest scop fiind construită o sală uriașă, numită „casa domnească”, unde lua masa întreaga sa oaste. Înainte de ospăț voievodul acorda titlul de viteji (echivalentul cavalerilor în Occident) boierilor și țăranilor care s-au distins în luptă.
În anii 1466–1467 a fost zidită din temelie cetatea de la Roman („Cetatea Nouă”), spațiul din preajma căreia a devenit loc tradițional de trecere în revistă a oastei marelui voievod. La această adunare, numită beleagul (din germană – Belagerung – tabără), era controlat echipamentul ostașilor, cei cu echipament necorespunzător fiind aspru pedepsiți, zicând-se că au fost dați „în beleag”. De aici provine expresia metaforică păstrată până în prezent – „în vileag”.
Către 1470, Ștefan cel Mare a renovat cea mai veche cetate tătărească de piatră de la Orheiul Vechi, de lângă satul Trebujeni, numele căruia, potrivit istoricului C. Rezachevici, amintește că pe aici trecea un drum comercial protejat de cetate, pe care mergeau negustorii de peste mare de la Trapezon (Trapezunt) spre Iași, unde se afla o uliță cu același nume.
Niciun document nu a fost semnat de Ștefan cel Mare, el dădea doar indicații, care erau notate cu grijă de dregătorii de la curte. Conform tradiției medievale, domnul făcea parte din tagma luptătorilor, iar cu scrisul se ocupau diecii, care se considerau meseriași din rândurile celor care muncesc. Stema dinastică a lui Ștefan cel Mare, 1502. Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a AȘM. Imagine oferită de dr. V. Mischevca
Stema dinastică a lui Ștefan cel Mare, 1502. Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a AȘM. Imagine oferită de dr. V. Mischevca
În anul 1501, Ștefan cel Mare redobândește de la poloni regiunea Pocuția, instalând în cetăți pârcălabi. Victoria a fost asigurată de prestația domnului, care, fiind bătrân și bolnav de picioare, a condus armata dintr-o caretă, inspirându-i în luptă și fiind astfel cât mai aproape de popor.
Ștefan cel Mare credea în semne prevestitoare. Conform tradiției, înainte de lupta de la Vaslui a văzut o stea din direcția Dunării. I s-a descifrat că se va lupta cu păgânii și-i va învinge. Un alt semn, din 1484, arăta că urma să fie înfrânt la Cetatea Albă, de aceea a preferat să nu continue acțiunile de luptă. În realitate, nu a întreprins acțiuni militare, din considerente strategice și tactice. Visul cu „bourul alb” (bourul era reprezentat în stema țării) a fost tălmăcit ca o avertizare că țara este în primejdie și trebuie chemat poporul pentru a o proteja.
Până în prezent se păstrează în memoriile mediului monahal legende despre Ștefan cel Mare. Cele mai frumoase povestiri sunt cele ce fac referință la întâlnirile duhovnicești dintre voievod cu Daniel Sihastru. Potrivit unei legende povestite de călugări domnului academician Demir Dragnev, la mănăstirea Dobrovăț nu rezista construcția bisericii, care se ruina la cutremur. În vis îngerii l-au sfătuit pe domn să îndemne zidarii să pună var nestins între pietre, fapt ce s-a realizat. Se considera că astfel lăcașul va rezista atâta timp „cât va fi creștinătatea și pământul”, iar atunci când sunt cutremure monahii se protejează în această construcție.
A fost considerat conducător laic și ultim împărat al creștinilor ortodocși, asemănător lui Constantin cel Mare. În anul 7000 de la facerea lumii (1492 d. Hr.) se aștepta o apocalipsă, de aceea domnul Țării Moldovei a mizat pe edificarea și finisarea construcției lăcașurilor sfinte. Înfrângerile le atribuia păcatelor sale, iar victoriile – lui Dumnezeu. O reprezentare a simbolismului ocrotirii divine unice în Țara Moldovei și foarte rară în lumea ortodoxă la acea vreme este legată de biserica „Înălțării Cinstitei Cruci” de la Pătrăuți, azi jud. Suceava, a cărei zidire a început la 13 iunie 1487. Spre deosebire de alte biserici, care serbează hramul la 14 septembrie, acest lăcaș sfânt îl serbează în săptămâna înjumătățirii Postului Mare, închinată Sfintei Cruci. Potrivit istoricului Emil Dragnev (fiul academicianului Demir Dragnev), enigma se explică prin faptul că anume la 6 martie 1486 (în acel an a fost o zi de luni ce urma imediat săptămânii Sfintei Cruci) Ștefan-Vodă în lupta de la Șchei (Bulgari) cu pretendentul Hronoda s-a aflat în pericol de moarte (căzând de pe cal) și apoi s-a salvat miraculos. „Sacrificarea” și „readucerea la viață” s-a produs sub ocrotirea Sfintei Cruci, exprimând simbolismul ei ca unealtă a patimilor și tot ea dătătoare de viață. Pictura murală a bisericii transmite un mesaj de rugăciune din partea ctitorului, care după 13 ani de luptă cu dușmanii creștinătății s-a bucurat de protecția divină. Prin scena „Cavalcada Sfinților Militari” el se roagă să fie acceptat, împreună cu oastea sa, în glorioasa cavalcadă, precum a fost Constantin cel Mare, pe care îl urmează sub semnul biruitor al Sfintei Cruci. Era o chemare simbolică la supraviețuire în condițiile păcii cu turcii prin includerea țării sale în istoria sacră, ce avea finalitate în Judecata de Apoi.
Ștefan cel Mare, caz unic în istoria Țării Moldovei, a transmis puterea domnească la 30 iunie 1504 fiului său, Bogdan al III-lea. Evenimentul s-a produs în cadrul unui sfat domnesc lărgit (cu funcții elective) la care Ștefan-Vodă a fost adus pe pat. El a anihilat opoziția unor boieri, a intervenit energic în favoarea fiului său, pe care el însuși l-a așezat pe tron și a impus boierii să-i jure credință. Prin urmare, nu a fost domn până în ultima zi a vieții. A decedat la 2 iulie 1504. Mormântul lui Ștefan-Vodă de la mănăstirea Putna, ctitoria voievodului, este loc de pelerinaj al creștinilor. A fost înmormântat, ca și monahii, cu cărămidă sub cap, considerent ce a generat mai multe speculații nejustificate că înainte de moarte s-ar fi călugărit. La 20 iunie 1992 a fost canonizat, fiind înscris în sinaxar, cărțile de cult etc., cu numele „Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt” (sărbătorit la 2 iulie).