02-04-2013, 09:19 PM
Telefon mobil
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Exemple de telefoane mobile
Un telefon mobil sau telefon celular (întâlnit și sub formele substantivizate „un celular”, „un mobil”) este un dispozitiv electronic portabil care funcționează fără fir (prin radio) pe baza rețelei GSM și este folosit în general pentru comunicații personale la distanță mare. Telefoanele portabile care nu se bazează pe rețeaua GSM nu trebuie numite „mobile”, deși sunt deplasabile, v. mai jos.
Miniaturizarea continuă a permis ca în zilele noastre în telefoanele mobile să se mai integreze o serie întreagă de funcțiuni suplimentare, ca de ex. dictafon, aparat de fotografiat și filmat, aparat de accesat Internetul și webul, GPS, radio și multe altele, astfel rezultând un nou gen de telefon mobil, foarte „inteligent”, numit smartphone.
Telefonul a devenit portabil la 20 februarie 1942, când americanul Donald M. Mitchell a cerut eliberarea unui brevet pentru telefonul său mobil, „Radio portabil pentru transmisie și recepție”. Dispozitivul transmitea folosind unde scurte, avea o rază de acțiune limitată și cântărea nu mai puțin de 2,5 kg. Au mai trecut 35 de ani până când telefoanele mobile au început să fie folosite pe scară largă, de oamenii obișnuiți. Inventatorul primului telefon mobil este considerat dr. Martin Cooper, fostul manager de sistem din cadrul companiei Motorola.[1][2] Primul apel de pe un telefon mobil a fost făcut de Cooper la 3 aprilie 1973. Abia în 1983 Motorola a prezentat primul telefon mobil comercial din lume, Dyna TAC 8000X.
În ziua de azi telefonia celulară sau mobilă se bazează pe standardul de comunicații și rețeaua GSM.
Prin contrast, există și sisteme de telefonie fără fir care nu se numesc „mobile”, deși și ele continuă să funcționeze dacă utilizatorul se deplasează:
sisteme DECT - pentru distanțe mici de până la cca 30 m, în locuință sau la locul de muncă,
sisteme bazate pe benzi speciale radio, v. Radio CB,
sisteme instalate de ex. pe avioane și vapoare care pentru radiotelefonie folosesc sateliți de telecomunicații
sisteme speciale militare și de poliție.
Istoria telefonului mobil cuprinde evenimentele legate de apariția primelor telefoane mobile, dezvoltarea și evoluția acestora, trecând prin diverse forme, de la stațiile de emisie-recepție, utilizate la autovehicule, până la telefoanele celulare moderne.
La început, stațiile de emisie-recepție erau utilizate în dotarea taxiurilor, ambulanțelor, vehiculelor de poliție și altor vehicule similare, unde era necesară o intervenție promptă și operativă. Acestea nu puteau fi considerate telefoane mobile în sensul actual al cuvântului: nu puteau fi conectate la rețeaua de telefonie fixă clasică și nu erau dotate cu numere pentru apelare.
Ulterior au apărut și variantele portabile ale acestora. Astfel, după 1940, Motorola produce o stație de emisie-recepție numită "Handie-Talkie", care era de aproape o jumătate de metru lungime și era utilizată de armata americană.
În Europa, telefonia-radio este folostă prima dată în 1926 în trenul de lux Berlin - Hamburg. La scurt timp, radio-telefonia este introdusă și pe avioanele de pasageri în scopul îmbunătățirii siguranței zborului. Acest mijloc de comunicație este utilizat și de tancurile germane în cel de-al Doilea Război Mondial. La încheierea războiului, aceste echipamente telefonice intră în dotarea mașinilor de patrulă ale poliției germane din zona de ocupație britanică. În toate aceste cazuri, utilizarea acestor telefoane era încredințată doar specialiștilor. De-abia după 1950 astfel de telefoane au început să fie folosite și de nespecialiști, aceasta petrecându-se pe vasele care navigau pe Rin.
Primii ani
Turn-releu
În 1910, inventatorul și omul de afaceri suedez Lars Magnus Ericsson pune în practică conceptul de telefonie mobilă instalându-si un astfel de dispozitiv în mașina sa. Prin intermediul unei antene bifilare, reușește să se conecteze cu rețeaua de telefonie națională în timp ce se deplasa prin țară.[1]
În 1946, inginerii sovietici G. Saphiro și I. Zaharcenko testează cu succes un telefon montat într-un autovehicul care, pe o rază de 20 de kilometri, se putea conecta la rețeaua locală.[2]
Conceptul de bază de telefonie celulară se naște în 1947, când cercetătorii își dau seama că, prin introducerea unor zone celulare pot îmbunătăți substanțial eficacitatea convorbirilor. Astfel, în decembrie 1947, Douglas H. și W. Rae Young, ingineri la firma americană de cercetare Bell Laboratories, propun construcția unor celule hexagonale ca relee pentru telefoanele mobile.[3] Philip T. Porter (tot de la Bell Labs) propune ca turnurile celulare să fie plasate în vârfurile unor hexagoane imaginare, astfel ca emisia-recepția să se desfășoare în trei direcții. Dar în acea perioadă, tehnologia aferentă nu se dezvoltase încă și nici frecvențele specifice nu erau alocate. Abia prin anii 60', Richard H. Frenkiel și Joe S. Engel (de la Bell Labs) fac descoperiri care revoluționează electronica.[4]
Totuși telefoane mobile prin care se puteau forma numere existau deja înainte de 1950. Astfel, în 1948 serviciul de telefonie mobilă fără fir este disponibil în aproape 100 de orașe americane și majoritatea autostrăzilor.[4]
Primul telefon mobil complet automat, numit MTA (Mobile Telephone System A) a fost dezvoltat de Ericsson și lansat pe piață în Suedia în 1956. Avem de-a face cu primul sistem care nu necesită control manual, dar avea dezavantajul greutății (cântărea 40 kg!).[3] MTB Produce o versiune mai evoluată, cântărea "doar" 9 kg și a fost introdus în 1965 și ajunsese până la 600 la desființare.
În 1957, radio-inginerul sovietic Leonid Kuprianovici din Moscova a creat un telefon portabil numit după inițialele sale LK-1 sau "radiofon". Acesta era prevăzut cu antenă, rotiță pentru formarea numerelor și putea comunica cu o stație-bază. Avea o greutate de 3 kg, raza de acțiune 20-30 km, iar timpul de funcționare al acumulatorilor ajungea până la 20-30 de ore. Kuprianovici și-a patentat invenția în același an, 1957 (#115494/01.11.1957). Stația de bază a lui LK-1 se putea conecta la rețeaua locală de telefonie mobilă putând astfel deservi mai mulți clienți. În 1958, Kuprianovici și-a reproiectat telefonul ajungând la o versiune "de buzunar" de 500 gr.
În 1958, URSS începe să dezvolte serviciul național de telefonie mobilă Altay. În 1963, acest serviciu se înființează și la Moscova, iar în următorii ani în 30 de orașe ruse.
Prin anii 60' se aduc o serie de îmbunătățiri, mai ales prin contribuțiile lui Frenkiel și Engel de la Bell Labs, care pun în practică o serie de descoperiri din domeniul electrinicii și al computerului. În 1970, Amos E. Joel, Jr. (tot de la Bell Labs) inventează un sistem care să permită telefoanelor să treacă dintr-o "arie celulară" într-alta fără întreruperea convorbirii telefonice. În decembrie 1971, AT&T își prezintă oferta pentru serviciul de telefonie celulară către Comisia Federală de Comunicații (FCC). După ani de dezbateri și audiențe, oferta este acceptabilă abia în 1982 ca Serviciu Avansat de Telefonie Mobilă (Advanced Mobile Phone Service - AMPS), alocându-i-se frecvențe din gama 824 - 894 MHz. Serviciul analogic AMPS este depășit și înlocuit de cel digital în 1990.
Una din primele rețele publice de telefonie mobilă de succes este ARP din Finlanda, lansată în 1971. Ulterior aceasta a fost considerată ca fiind de generație zero (0 G).]
Energie
Telefoane mobile au în general ca sursă de energie baterii reîncărcabile, mai precis acumulatori electrici.
Mobilul, risc cancerigen
Radiațiile telefoanelor mobile pot cauza cancerul, potrivit OMS[3] . Organizația include telefoanele mobile în aceeși categorie ca plumbul și cloroformul (categoria 2b din cele 5 categorii). În iunie 2011 o echipă de 31 oameni de știință din 14 țări, inclusiv Statele Unite, a luat o poziție după ce a analizat studiile trecute despre siguranța telefoanelor mobile. Echipa a găsit suficiente dovezi pentru a cataloga expunerea la risc a utilizatorului ca „posibil cancerigenă pentru om” [4]. Ei au găsit suficiente dovezi de creștere a frecvenței gliomului și a cancerului de tip acoustic neuroma brain, dar nu au putut trage alte concluzii cu privire la alte tipuri de cancer.
Mobilul emite o radiație care este non-ionizantă, fiind asemănătoare cu cea a unui cuptor cu microunde de mică putere [5] .
Câteva studii
Rezultatele celui mai amplu studiu internațional despre telefoanele mobile au fost făcute publice în 2010. El a arătat că participanții la studiu care au folosit telefonul mobil timp de 10 ani sau mai mulți au dublat rata gliomului creierului, care este un tip de tumoare [6] . Organizația Mondială a Sănătății a mai publicat în 2010 un studiu realizat pe parcursul a zece ani, în care se arată că folosirea regulată a telefoanelor mobile cauzează cancer la creier. Potrivit studiului, jumătate de oră petrecută cu telefonul mobil la ureche în fiecare zi sporește riscul de apariție a cancerului la creier cu 40 % [7] .
Avertismentele companiilor de telefonie mobilă
Producătorii de telefoane mobile își avertizează clienții să-și țină aparatele departe de corp, iar experții în sănătate spun că există și alte mijloace de a reduce radiația telefoanelor mobile. Manualul de utilizare al Apple iPhone 4 spune: „când folosiți iPhone lângă corp pentru apeluri vocale sau pentru transmisie de date wireless, țineți iPhone la cel puțin 15 milimetri depărtare de corp.” BlackBerry Bold își sfătuiește utilizatorii să „țină BlackBerry-ul la cel puțin 25 mm depărtare de corp când transmite”. Logica de la baza acestor recomandări este următoarea: cu cât aparatul este mai departe de corp, cu atât acesta absoarbe mai puține radiații [8] .
Sfaturi
Pentru a mări distanța dintre celular și cap, și deci pentru a reduce iradierea acestuia, utilizatorii pot folosi
funcția de vorbit liber,
funcția de a vorbi printr-un fir cu microfon și minidifuzoare plasate în ureche în timp ce țin mobilul de ex. în buzunar,
o legătură de genul PAN / Bluetooth (tot prin radio, dar cu putere de emisie mult mai mică decât cea necesară la GSM).
În locul conexiunii sonore utilizatorii mai pot folosi SMS-ul. Asta însă este rareori satisfăcător.
Mobilele emit cele mai intense radiații atunci când încearcă să se conecteze cu turnurile de antene ale celulelor. Un mobil în mișcare sau un mobil într-o zonă unde semnalul este slab trebuie să emită cu o putere mai mare, astfel rezultând mai multe radiații. De aceea, dacă vor să reducă expunerea lor la radiații, utilizatorii trebuie să evite folosirea celularelor în lifturi, clădiri și zone rurale, spun experții
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Exemple de telefoane mobile
Un telefon mobil sau telefon celular (întâlnit și sub formele substantivizate „un celular”, „un mobil”) este un dispozitiv electronic portabil care funcționează fără fir (prin radio) pe baza rețelei GSM și este folosit în general pentru comunicații personale la distanță mare. Telefoanele portabile care nu se bazează pe rețeaua GSM nu trebuie numite „mobile”, deși sunt deplasabile, v. mai jos.
Miniaturizarea continuă a permis ca în zilele noastre în telefoanele mobile să se mai integreze o serie întreagă de funcțiuni suplimentare, ca de ex. dictafon, aparat de fotografiat și filmat, aparat de accesat Internetul și webul, GPS, radio și multe altele, astfel rezultând un nou gen de telefon mobil, foarte „inteligent”, numit smartphone.
Telefonul a devenit portabil la 20 februarie 1942, când americanul Donald M. Mitchell a cerut eliberarea unui brevet pentru telefonul său mobil, „Radio portabil pentru transmisie și recepție”. Dispozitivul transmitea folosind unde scurte, avea o rază de acțiune limitată și cântărea nu mai puțin de 2,5 kg. Au mai trecut 35 de ani până când telefoanele mobile au început să fie folosite pe scară largă, de oamenii obișnuiți. Inventatorul primului telefon mobil este considerat dr. Martin Cooper, fostul manager de sistem din cadrul companiei Motorola.[1][2] Primul apel de pe un telefon mobil a fost făcut de Cooper la 3 aprilie 1973. Abia în 1983 Motorola a prezentat primul telefon mobil comercial din lume, Dyna TAC 8000X.
În ziua de azi telefonia celulară sau mobilă se bazează pe standardul de comunicații și rețeaua GSM.
Prin contrast, există și sisteme de telefonie fără fir care nu se numesc „mobile”, deși și ele continuă să funcționeze dacă utilizatorul se deplasează:
sisteme DECT - pentru distanțe mici de până la cca 30 m, în locuință sau la locul de muncă,
sisteme bazate pe benzi speciale radio, v. Radio CB,
sisteme instalate de ex. pe avioane și vapoare care pentru radiotelefonie folosesc sateliți de telecomunicații
sisteme speciale militare și de poliție.
Istoria telefonului mobil cuprinde evenimentele legate de apariția primelor telefoane mobile, dezvoltarea și evoluția acestora, trecând prin diverse forme, de la stațiile de emisie-recepție, utilizate la autovehicule, până la telefoanele celulare moderne.
La început, stațiile de emisie-recepție erau utilizate în dotarea taxiurilor, ambulanțelor, vehiculelor de poliție și altor vehicule similare, unde era necesară o intervenție promptă și operativă. Acestea nu puteau fi considerate telefoane mobile în sensul actual al cuvântului: nu puteau fi conectate la rețeaua de telefonie fixă clasică și nu erau dotate cu numere pentru apelare.
Ulterior au apărut și variantele portabile ale acestora. Astfel, după 1940, Motorola produce o stație de emisie-recepție numită "Handie-Talkie", care era de aproape o jumătate de metru lungime și era utilizată de armata americană.
În Europa, telefonia-radio este folostă prima dată în 1926 în trenul de lux Berlin - Hamburg. La scurt timp, radio-telefonia este introdusă și pe avioanele de pasageri în scopul îmbunătățirii siguranței zborului. Acest mijloc de comunicație este utilizat și de tancurile germane în cel de-al Doilea Război Mondial. La încheierea războiului, aceste echipamente telefonice intră în dotarea mașinilor de patrulă ale poliției germane din zona de ocupație britanică. În toate aceste cazuri, utilizarea acestor telefoane era încredințată doar specialiștilor. De-abia după 1950 astfel de telefoane au început să fie folosite și de nespecialiști, aceasta petrecându-se pe vasele care navigau pe Rin.
Primii ani
Turn-releu
În 1910, inventatorul și omul de afaceri suedez Lars Magnus Ericsson pune în practică conceptul de telefonie mobilă instalându-si un astfel de dispozitiv în mașina sa. Prin intermediul unei antene bifilare, reușește să se conecteze cu rețeaua de telefonie națională în timp ce se deplasa prin țară.[1]
În 1946, inginerii sovietici G. Saphiro și I. Zaharcenko testează cu succes un telefon montat într-un autovehicul care, pe o rază de 20 de kilometri, se putea conecta la rețeaua locală.[2]
Conceptul de bază de telefonie celulară se naște în 1947, când cercetătorii își dau seama că, prin introducerea unor zone celulare pot îmbunătăți substanțial eficacitatea convorbirilor. Astfel, în decembrie 1947, Douglas H. și W. Rae Young, ingineri la firma americană de cercetare Bell Laboratories, propun construcția unor celule hexagonale ca relee pentru telefoanele mobile.[3] Philip T. Porter (tot de la Bell Labs) propune ca turnurile celulare să fie plasate în vârfurile unor hexagoane imaginare, astfel ca emisia-recepția să se desfășoare în trei direcții. Dar în acea perioadă, tehnologia aferentă nu se dezvoltase încă și nici frecvențele specifice nu erau alocate. Abia prin anii 60', Richard H. Frenkiel și Joe S. Engel (de la Bell Labs) fac descoperiri care revoluționează electronica.[4]
Totuși telefoane mobile prin care se puteau forma numere existau deja înainte de 1950. Astfel, în 1948 serviciul de telefonie mobilă fără fir este disponibil în aproape 100 de orașe americane și majoritatea autostrăzilor.[4]
Primul telefon mobil complet automat, numit MTA (Mobile Telephone System A) a fost dezvoltat de Ericsson și lansat pe piață în Suedia în 1956. Avem de-a face cu primul sistem care nu necesită control manual, dar avea dezavantajul greutății (cântărea 40 kg!).[3] MTB Produce o versiune mai evoluată, cântărea "doar" 9 kg și a fost introdus în 1965 și ajunsese până la 600 la desființare.
În 1957, radio-inginerul sovietic Leonid Kuprianovici din Moscova a creat un telefon portabil numit după inițialele sale LK-1 sau "radiofon". Acesta era prevăzut cu antenă, rotiță pentru formarea numerelor și putea comunica cu o stație-bază. Avea o greutate de 3 kg, raza de acțiune 20-30 km, iar timpul de funcționare al acumulatorilor ajungea până la 20-30 de ore. Kuprianovici și-a patentat invenția în același an, 1957 (#115494/01.11.1957). Stația de bază a lui LK-1 se putea conecta la rețeaua locală de telefonie mobilă putând astfel deservi mai mulți clienți. În 1958, Kuprianovici și-a reproiectat telefonul ajungând la o versiune "de buzunar" de 500 gr.
În 1958, URSS începe să dezvolte serviciul național de telefonie mobilă Altay. În 1963, acest serviciu se înființează și la Moscova, iar în următorii ani în 30 de orașe ruse.
Prin anii 60' se aduc o serie de îmbunătățiri, mai ales prin contribuțiile lui Frenkiel și Engel de la Bell Labs, care pun în practică o serie de descoperiri din domeniul electrinicii și al computerului. În 1970, Amos E. Joel, Jr. (tot de la Bell Labs) inventează un sistem care să permită telefoanelor să treacă dintr-o "arie celulară" într-alta fără întreruperea convorbirii telefonice. În decembrie 1971, AT&T își prezintă oferta pentru serviciul de telefonie celulară către Comisia Federală de Comunicații (FCC). După ani de dezbateri și audiențe, oferta este acceptabilă abia în 1982 ca Serviciu Avansat de Telefonie Mobilă (Advanced Mobile Phone Service - AMPS), alocându-i-se frecvențe din gama 824 - 894 MHz. Serviciul analogic AMPS este depășit și înlocuit de cel digital în 1990.
Una din primele rețele publice de telefonie mobilă de succes este ARP din Finlanda, lansată în 1971. Ulterior aceasta a fost considerată ca fiind de generație zero (0 G).]
Energie
Telefoane mobile au în general ca sursă de energie baterii reîncărcabile, mai precis acumulatori electrici.
Mobilul, risc cancerigen
Radiațiile telefoanelor mobile pot cauza cancerul, potrivit OMS[3] . Organizația include telefoanele mobile în aceeși categorie ca plumbul și cloroformul (categoria 2b din cele 5 categorii). În iunie 2011 o echipă de 31 oameni de știință din 14 țări, inclusiv Statele Unite, a luat o poziție după ce a analizat studiile trecute despre siguranța telefoanelor mobile. Echipa a găsit suficiente dovezi pentru a cataloga expunerea la risc a utilizatorului ca „posibil cancerigenă pentru om” [4]. Ei au găsit suficiente dovezi de creștere a frecvenței gliomului și a cancerului de tip acoustic neuroma brain, dar nu au putut trage alte concluzii cu privire la alte tipuri de cancer.
Mobilul emite o radiație care este non-ionizantă, fiind asemănătoare cu cea a unui cuptor cu microunde de mică putere [5] .
Câteva studii
Rezultatele celui mai amplu studiu internațional despre telefoanele mobile au fost făcute publice în 2010. El a arătat că participanții la studiu care au folosit telefonul mobil timp de 10 ani sau mai mulți au dublat rata gliomului creierului, care este un tip de tumoare [6] . Organizația Mondială a Sănătății a mai publicat în 2010 un studiu realizat pe parcursul a zece ani, în care se arată că folosirea regulată a telefoanelor mobile cauzează cancer la creier. Potrivit studiului, jumătate de oră petrecută cu telefonul mobil la ureche în fiecare zi sporește riscul de apariție a cancerului la creier cu 40 % [7] .
Avertismentele companiilor de telefonie mobilă
Producătorii de telefoane mobile își avertizează clienții să-și țină aparatele departe de corp, iar experții în sănătate spun că există și alte mijloace de a reduce radiația telefoanelor mobile. Manualul de utilizare al Apple iPhone 4 spune: „când folosiți iPhone lângă corp pentru apeluri vocale sau pentru transmisie de date wireless, țineți iPhone la cel puțin 15 milimetri depărtare de corp.” BlackBerry Bold își sfătuiește utilizatorii să „țină BlackBerry-ul la cel puțin 25 mm depărtare de corp când transmite”. Logica de la baza acestor recomandări este următoarea: cu cât aparatul este mai departe de corp, cu atât acesta absoarbe mai puține radiații [8] .
Sfaturi
Pentru a mări distanța dintre celular și cap, și deci pentru a reduce iradierea acestuia, utilizatorii pot folosi
funcția de vorbit liber,
funcția de a vorbi printr-un fir cu microfon și minidifuzoare plasate în ureche în timp ce țin mobilul de ex. în buzunar,
o legătură de genul PAN / Bluetooth (tot prin radio, dar cu putere de emisie mult mai mică decât cea necesară la GSM).
În locul conexiunii sonore utilizatorii mai pot folosi SMS-ul. Asta însă este rareori satisfăcător.
Mobilele emit cele mai intense radiații atunci când încearcă să se conecteze cu turnurile de antene ale celulelor. Un mobil în mișcare sau un mobil într-o zonă unde semnalul este slab trebuie să emită cu o putere mai mare, astfel rezultând mai multe radiații. De aceea, dacă vor să reducă expunerea lor la radiații, utilizatorii trebuie să evite folosirea celularelor în lifturi, clădiri și zone rurale, spun experții