02-04-2013, 09:28 PM
Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești precum și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă diferențele culturale specifice și transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp a condus la recunoașterea României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă, prin istoria României se înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului modern România, a Regatului României și a formelor de organizare intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.
Dacia
Încă înainte de anul 2.000 î.Hr. și până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci Dacia, sunt evidențiate de izvoarele arheologice și istorice diferite uniuni de triburi tracice, daco-getice, mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Charnabon (sfârșitul sec. VI î.Hr. - începutul sec. V î.Hr.), a Regelui Dromichaites (sfârșitul sec.IV î.Hr. - începutul sec. III î.Hr.), precum și a regilor Oroles și Rubobostes (prima jumătate a sec. II î.Hr.). Daco-geții erau caracterizați de către istoricul Herodot drept "cei mai viteji și mai drepți dintre traci", vorbitori ai "limbii latine vulgare"(Ovidius). În secolul I î.Hr., sub stăpânirea Regelui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat dac unitar centralizat, cu capitala la Argedava (actuala comună Popești - Nucet, județul Giurgiu), cetate situată pe malul drept al râului Argessis (Argeș) și amplasată la cca 18-20 km sud-vest de centrul actualei capitale a României, București. Capitala statului dac este menționată de antici drept "Cetatea Soarelui"(Hellis). Limitele statului dac erau, în Nord: Carpații Păduroși, în Est: întreg țărmul vestic al Mării Negre până la gurile râului Bug, în Sud: munții Haemus (Balcani), în Vest: confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie, la granița de astăzi a Slovaciei cu Cehia și Austria, apoi cursul Dunării și chiar dincolo de el. Statul dac amenința interesele regionale ale Imperiului Roman. Regele Burebista avea să se implice în conflictul dintre Cezar și Pompei, susținându-l pe acesta din urmă. Împăratul roman Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr. Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut parte de aceeași soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. Conducerea statului dac avea să fie preluată de Regele Deceneu, Mare Preot al dacilor, sfetnic și colaborator apropiat al lui Burebista, un "om de o vastă erudiție"(Iordanes). Sub conducerea Regelui Deceneu, capitala statului dac este mutată la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei (actualul sat Grădiștea Muncelului, județul Hunedoara), cetate ridicată încă în timpul domniei Regelui Burebista și situată la cca 350-400 km N-V de vechea capitală Argedava (Muntenia), care este menținută, în continuare, drept cetate de apărare. Regelui Deceneu i-au urmat regii Comosicus - tot Mare Preot - Coryllus (Scorilo) și Duras. În anul 87 d.Hr., conducerea statului dac este preluată de Regele Decebal - fiul lui Scorilo și nepot al lui Duras. Regele Decebal "era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor"(Dio Cassius). Noul stat dac a avut de înfruntat o serie de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante momente ale acestor lupte sunt evidențiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către cel mai mare arhitect al acelor timpuri - Apolodor din Damasc - realizator și al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta. Romanii aveau să ocupe însă doar Ardealul și Oltenia de azi, teritorii ce vor fi organizate ca provincie romană,restul teritoriului rămânând neocupat din motive strategice[necesită citare]. Restul teritoriilor vor fi locuite de "dacii liberi", conduși de regi proprii, consemnați de izvoare până la sfârșitul secolului IV d.Hr. Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice, administrația romană s-a retras din Ardeal, rămânând doar în Oltenia, două secole mai târziu, în anul 271 d.Hr., fiind considerat drept anul "Retragerii Aureliene". Petrecută în timpul Împăratului Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reașezare strategică a granițelor de la Dunăre ale imperiului pentru o administrație mai eficientă și apărare mai eficace a provinciilor din această zonă.
Statele medievale romanesti
În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de invazii ale populațiilor migratoare: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul VI, slavii și bulgarii în secolul VII, ungurii în a doua jumătate a secolului IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în secolele X-XII și tătarii în secolul XIII. În perioada timpurie a Evului Mediu și ulterior, au fost create, - mai întâi - cnezatele și voievodatele, ca formațiuni prestatale românești. Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele conduse de Litovoi, Seneslau, Mișelav, Ioan,Farcaș, Bărbat, Negru Vodă și Basarab I în Țara Românească, de Gelu, Glad,Menumorut, Neaga, Kean, Ahtum și Chanadinus în Transilvania și Banat, de Dragoș, Bogdan, Costea și Olaha în Moldova și de Dobrotici, Dimitrie, Gheorghe, Tatos, Sacea și Sestlav în Dobrogea. În secolele XII - XIII avea să se concretizeze procesul de formare a principatelor Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană. Primele întemeieri statale românești (state vlahe în istoriografia timpului) au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru și Asan (anul 1186), precum și ținuturile românești (un fel de voievodate sau cnezate), în secolele X-XIII: Vlahia Mare (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida), Vlahia Mică (Epir, Tesproția) și Vlahia Superioară (Dolopia).(Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1942)
În secolul XII, în Transilvania se încearcă organizarea unui Principat autonom[necesită citare]. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui (origine turanică), precum și germani, evocați în izvoare sub numele hospites și cunoscuți sub denumirea generică de sași.
În anul 1599 voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul, a cucerit, conform pactului dintre el și împăratul Rudolf al II-lea,[necesită citare] a fost ales de către dieta transilvană ca domnitor al Transilvaniei.[necesită citare] Acest lucru a dus la o nouă înțelegere între Mihai și Rudolf. Deoarece Transilvania trebuia ,ințial, să îi aparțină lui Rudolf, Mihai a sugerat că, în schimbul Transilvaniei, îl va ajuta pe împărat să cucerească Polonia. Astfel, în 1600, pentru a ajunge în Polonia, Mihai ocupa Moldova. Urmează un război dezastruos pentru domnitor, culminând cu ocuparea Țării Românești și Moldovei de către Polonia și întoarcerea lui Sigismund Báthory pe tronul Transilvaniei. Ajutat de Rudolf al II-lea, Mihai recucerește Transilvania, dar este asasinat, mai târziu, la ordinele generalului austriac Gheorghe Basta.[necesită citare]
La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfrângerea turcilor care transformaseră pentru peste 150 de ani Ungaria în pașalâc turcesc. Austriecii, la rândul lor, și-au extins rapid imperiul: În 1718 o importantă parte a Țării Românești, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului medieval (numită Basarabia) a fost ocupată mai târziu, în 1812 de Rusia. Ocupația Transilvaniei și Banatului de către Arhiducatul Austriei și apariția, pe fondul acestei ocupații a bisericii greco-catolice care a permis multor etnici români acces la educație, a dus, în secolul al XVIII-lea, la modernizarea unei mari părți din societatea românească aflată în Transilvania și Banat
Renasterea nationala a romaniei
Ca în majoritatea țărilor europene, anul 1848 a adus revoluția în Moldova, Țara Românească și Transilvania. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat românesc - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, revoluția a ajutat populațiilor celor trei principate să-și recunoască unitatea lor de limbă și a intereselor lor.
Istoriografia revoluției române de la 1848-1849 din Transilvania
Delegații Adunărilor Ad-hoc au profitat de susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane și ambiguitatea din textul Convenției de la Paris din 1858, iar Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Țării Românești și al Moldovei, unificând ulterior și politic cele două principate. Domnia lui Cuza a fost, așa cum se convenise în 1858, una de șapte ani, lui nepermițându-i-se să rămână la putere în 1866 de către politicienii reuniți în așa-numita „Monstruoasa Coaliție.
Dacia
Încă înainte de anul 2.000 î.Hr. și până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci Dacia, sunt evidențiate de izvoarele arheologice și istorice diferite uniuni de triburi tracice, daco-getice, mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Charnabon (sfârșitul sec. VI î.Hr. - începutul sec. V î.Hr.), a Regelui Dromichaites (sfârșitul sec.IV î.Hr. - începutul sec. III î.Hr.), precum și a regilor Oroles și Rubobostes (prima jumătate a sec. II î.Hr.). Daco-geții erau caracterizați de către istoricul Herodot drept "cei mai viteji și mai drepți dintre traci", vorbitori ai "limbii latine vulgare"(Ovidius). În secolul I î.Hr., sub stăpânirea Regelui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat dac unitar centralizat, cu capitala la Argedava (actuala comună Popești - Nucet, județul Giurgiu), cetate situată pe malul drept al râului Argessis (Argeș) și amplasată la cca 18-20 km sud-vest de centrul actualei capitale a României, București. Capitala statului dac este menționată de antici drept "Cetatea Soarelui"(Hellis). Limitele statului dac erau, în Nord: Carpații Păduroși, în Est: întreg țărmul vestic al Mării Negre până la gurile râului Bug, în Sud: munții Haemus (Balcani), în Vest: confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie, la granița de astăzi a Slovaciei cu Cehia și Austria, apoi cursul Dunării și chiar dincolo de el. Statul dac amenința interesele regionale ale Imperiului Roman. Regele Burebista avea să se implice în conflictul dintre Cezar și Pompei, susținându-l pe acesta din urmă. Împăratul roman Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr. Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut parte de aceeași soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. Conducerea statului dac avea să fie preluată de Regele Deceneu, Mare Preot al dacilor, sfetnic și colaborator apropiat al lui Burebista, un "om de o vastă erudiție"(Iordanes). Sub conducerea Regelui Deceneu, capitala statului dac este mutată la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei (actualul sat Grădiștea Muncelului, județul Hunedoara), cetate ridicată încă în timpul domniei Regelui Burebista și situată la cca 350-400 km N-V de vechea capitală Argedava (Muntenia), care este menținută, în continuare, drept cetate de apărare. Regelui Deceneu i-au urmat regii Comosicus - tot Mare Preot - Coryllus (Scorilo) și Duras. În anul 87 d.Hr., conducerea statului dac este preluată de Regele Decebal - fiul lui Scorilo și nepot al lui Duras. Regele Decebal "era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor"(Dio Cassius). Noul stat dac a avut de înfruntat o serie de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante momente ale acestor lupte sunt evidențiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către cel mai mare arhitect al acelor timpuri - Apolodor din Damasc - realizator și al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta. Romanii aveau să ocupe însă doar Ardealul și Oltenia de azi, teritorii ce vor fi organizate ca provincie romană,restul teritoriului rămânând neocupat din motive strategice[necesită citare]. Restul teritoriilor vor fi locuite de "dacii liberi", conduși de regi proprii, consemnați de izvoare până la sfârșitul secolului IV d.Hr. Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice, administrația romană s-a retras din Ardeal, rămânând doar în Oltenia, două secole mai târziu, în anul 271 d.Hr., fiind considerat drept anul "Retragerii Aureliene". Petrecută în timpul Împăratului Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reașezare strategică a granițelor de la Dunăre ale imperiului pentru o administrație mai eficientă și apărare mai eficace a provinciilor din această zonă.
Statele medievale romanesti
În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de invazii ale populațiilor migratoare: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul VI, slavii și bulgarii în secolul VII, ungurii în a doua jumătate a secolului IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în secolele X-XII și tătarii în secolul XIII. În perioada timpurie a Evului Mediu și ulterior, au fost create, - mai întâi - cnezatele și voievodatele, ca formațiuni prestatale românești. Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele conduse de Litovoi, Seneslau, Mișelav, Ioan,Farcaș, Bărbat, Negru Vodă și Basarab I în Țara Românească, de Gelu, Glad,Menumorut, Neaga, Kean, Ahtum și Chanadinus în Transilvania și Banat, de Dragoș, Bogdan, Costea și Olaha în Moldova și de Dobrotici, Dimitrie, Gheorghe, Tatos, Sacea și Sestlav în Dobrogea. În secolele XII - XIII avea să se concretizeze procesul de formare a principatelor Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană. Primele întemeieri statale românești (state vlahe în istoriografia timpului) au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru și Asan (anul 1186), precum și ținuturile românești (un fel de voievodate sau cnezate), în secolele X-XIII: Vlahia Mare (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida), Vlahia Mică (Epir, Tesproția) și Vlahia Superioară (Dolopia).(Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1942)
În secolul XII, în Transilvania se încearcă organizarea unui Principat autonom[necesită citare]. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui (origine turanică), precum și germani, evocați în izvoare sub numele hospites și cunoscuți sub denumirea generică de sași.
În anul 1599 voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul, a cucerit, conform pactului dintre el și împăratul Rudolf al II-lea,[necesită citare] a fost ales de către dieta transilvană ca domnitor al Transilvaniei.[necesită citare] Acest lucru a dus la o nouă înțelegere între Mihai și Rudolf. Deoarece Transilvania trebuia ,ințial, să îi aparțină lui Rudolf, Mihai a sugerat că, în schimbul Transilvaniei, îl va ajuta pe împărat să cucerească Polonia. Astfel, în 1600, pentru a ajunge în Polonia, Mihai ocupa Moldova. Urmează un război dezastruos pentru domnitor, culminând cu ocuparea Țării Românești și Moldovei de către Polonia și întoarcerea lui Sigismund Báthory pe tronul Transilvaniei. Ajutat de Rudolf al II-lea, Mihai recucerește Transilvania, dar este asasinat, mai târziu, la ordinele generalului austriac Gheorghe Basta.[necesită citare]
La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfrângerea turcilor care transformaseră pentru peste 150 de ani Ungaria în pașalâc turcesc. Austriecii, la rândul lor, și-au extins rapid imperiul: În 1718 o importantă parte a Țării Românești, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului medieval (numită Basarabia) a fost ocupată mai târziu, în 1812 de Rusia. Ocupația Transilvaniei și Banatului de către Arhiducatul Austriei și apariția, pe fondul acestei ocupații a bisericii greco-catolice care a permis multor etnici români acces la educație, a dus, în secolul al XVIII-lea, la modernizarea unei mari părți din societatea românească aflată în Transilvania și Banat
Renasterea nationala a romaniei
Ca în majoritatea țărilor europene, anul 1848 a adus revoluția în Moldova, Țara Românească și Transilvania. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat românesc - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, revoluția a ajutat populațiilor celor trei principate să-și recunoască unitatea lor de limbă și a intereselor lor.
Istoriografia revoluției române de la 1848-1849 din Transilvania
Delegații Adunărilor Ad-hoc au profitat de susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane și ambiguitatea din textul Convenției de la Paris din 1858, iar Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Țării Românești și al Moldovei, unificând ulterior și politic cele două principate. Domnia lui Cuza a fost, așa cum se convenise în 1858, una de șapte ani, lui nepermițându-i-se să rămână la putere în 1866 de către politicienii reuniți în așa-numita „Monstruoasa Coaliție.